Grecia

Bazele solide ale civilizaţiei europene se pun în Grecia. Oamenii Eladei au marea capacitate de a deschide drumuri noi în economie, filosofie, ştiinţă, artă etc. Colonizând bazinele Mediteranei şi Mării Negre, ei contribuie la răspândirea civilizaţiei şi la interferenţele etno-culturale. „Inventatori ai politicii”, vechii greci creează sistemele de conducere – oligarhic şi democratic –, promovează individualismul şi drepturile civice şi încearcă să edifice statul, cetatea-polis – ca exponent al intereselor cetăţenilor –, pe baze raţionale.
Prin epoca elenistică, grecii au dat naştere celei dintâi civilizaţii de sinteză, de cuprindere „universală” din istorie.

Grecii antici au destinat fiecărui lucru câte un zeu; au existat zeul binelui, zeul răului, zeul focului, zeul soarelui, zeul iubirii, zeul războiului. Ei au inventat un zeu căruia îi aduceau ofrande chiar şi atunci când voiau să li se realizeze anumite interese şi-l implorau prin intermediul preoţilor care s-au impus oamenilor, pretinzând că ei ar fi mijlocitori între oameni şi presupuşii zei. Şi, ceea ce este şi mai ciudat, preoţii le-au inoculat oamenilor convingerea că zeii ar accepta să fie mituiţi. Iar cauza creaţiei - după cum pretindeau aceştia - ar fi fost invidia şi ura dintre zei, ceea ce a condus la războaie îndelungate între aceştia, fiecare zeu având partizanii, ostaşii proprii şi ajutoarele sale din rândul spiritelor rele şi al diavolilor. Iar oamenii se străduiau să dobândească mulţumirea tuturor zeilor, închipuindu-şi că altfel îşi vor vărsa mânia asupra lor, şi de aceea îi copleşeau cu daruri şi cu ofrande, pentru a dobândi izbăvirea şi fericirea pe care le promiteau preoţii.

Zeus

Originea indo-europeană a triburilor greceşti este o dată în plus confirmată de panteonul pe care greci îl respectă prin nenumărate şi variate forme de cult, dar peste care Zeus domneşte întocmai unui conducător de trib, sfătuindu-se cu reprezentanţii de vază ai familiei sau intrând în conflict cu alţii. Numele Zeus, întîlnit sub diferite forme în limbile indo-europene (iran. div., lat. deus, skr. deva) are la bază rădăcina deivos semnificând Cerul, Lumina Cerului, Zeul Cerului. După Homer, partea pe care a primit-o Zeus este cerul imens, cu limpezimea şi cu norii săi. Multe din titlurile sale subliniază structura lui de zeu al atmosferei: Ombrios li Hyettios (Ploiosul), Urios (Cel care trimite vânturi prielnice), Astrapios (Cel care trăzneşte), Bronton (Cel ce tună), etc. Descifrarea tăbliţelor de lut din zonele Orientului Apropiat ocupate de triburile indo-europene, îndeosebi cele găsite în bibliotecile hittite (în Anatolia) sau marea bibliotecă hurită de la Ras Shamra (nordul Siriei) a adus la lumină surprinzătoare apropieri cu sistemul teogonic grecesc. Pe aceste teritorii asiatice, care cuprind toată Anatolia, nordul Mesopotamiei şi nordul Siriei s-a produs o simbioză de culturi în care au intrat şi străvechi elemente sumero-akkadiene. În Theogonia (sec VIII) Hesiod a introdus nenumărate tradiţii orientale, pe care le-a cunoscut, eventual, în Eolida asiatică, de unde provenea familia sa, dar principala linie directoare a poemului este conflictul pentru putere dintre diferite generaţii de zei, până la triumful lui Zeus. Această istorie a succesiunii puterii în Cer, începe cu cel mai vechi stăpân al cerului, Uranos, emanaţie a Pământului, Gaia, continuă cu Kronos şi se încheie cu triumful lui Zeus, care devine stăpânul Olimpului, unde sunt grupaţi majoritatea zeilor, integraţi în familia lui Zeus. În primele secole ale mileniului I î.H., nu se poate şti în ce măsură triburile greceşti posedau sau măcar cunoşteau sistemul cosmogonic şi teogonic prezentat de Hesiod. Un lucru este însă sigur. Zeus îşi măreşte familia unindu-se cu diferite divinităţi de ordin feminin, cele mai multe abstracţii semnificând calităţi de ordin intelectual, aspecte din viaţa de familie sau din viaţa socială; altele sunt divinităţi de structură chtoniană, cum ar fi Europa, Semele, alte divinităţi prehelenice. Aceste hierogamii, căsătorii sacre, dintre care principala rămâne cea încheiată cu Hera, nu duc la dispariţia cultelor străvechi, prehelenice. Totuşi, exceptând numele şi suveranitatea (cucerită, de altfel, prin lupte dure), Zeus nu seamănă cu vechii zei indo europeni ai cerului, de pildă, Dyaus vedic. Nu numai că nu e creatorul Universului, dar el nu aparţine nici măcar grupului de divinităţi greceşti primordiale. Într-adevăr, după Hesiod, la început nu exista decât Chaos (Hăul), din care au apărut Gaia (Pământul) cu coapsele largi şi Eros. Apoi Gaia a născut o fiinţă egală sie-şi capabilă să acopere totul, Ouranos (Cerul) înstelat. Hesiod îl descrie pe Ouranos, plin de iubire, şi aducând cu el noaptea. Arătându-se şi învelind Pământul. Din această hierogamie cosmică a rezultat pe lume o a doua generaţie divină, aceea a Ouranizilor: cei şase Titani (primul, Okeanos, ultimul, Cronos) şi cele şase Titanide (printre care Rheia, Themis, Mnemosyne), cei trei Ciclopi cu un singur ochi (aceştia erau meşteri buni şi învăţaseră să facă, într-un lăcaşde sub pământ: fulgere luciii, orbitoare, tunetele grele , ce izbeau urechile ca un ciocan) şi cei trei Hecatoncheiri sau centimanii, numiţi aşa, fiindcă aveau pe trupurile lor uriaşe câte-o sută de braţe lungi şi monstruoase. Peste un timp, frumoasa Gheea avea să nască şi alţi prunci-unii cu forme –ngrozitoare, enorme, hidoşi , necruţători. E o fecunditate nemăsurată şi câteodată monstruoasă, specifică epocilor primordiale. Zeul Ouranos avea darul de a putea citi-n viitor. Şi aşa aflase că–ntr-o zi urma să fie răsturnat, din locul de stăpân cresc, de către unul din copii săi. Din acest motiv Ouranos şi-a urât copiii din prima zi, şi i-a ascuns în trupul Gaiei. Istovită de efortul de a-i ţine, Gaia a făurit un cosor mare şi le-a spus copiilor ei: Fii, făcuţi de mine şi de un furios..., vom pedepsi nelegiuirea unui tată, oricât de tată ar fi el, deoarece el s-a dedat primul la fapte sălbatice. Dar, îngroziţi, nici unul dintre ei n-a scos o vorbă, cu excepţia lui Cronos, care şi-a asumat greaua sarcină. Când Ouranos s-a apropiat, beat de dorinţa de a pătrunde Pământul, Cronos l-a castrat cu cosorul. Din sângele care a curs deasupra Pământului au venit pe lume cele trei Erinii, zeiţele răzbunării, Giganţii şi Nimfele frasinilor. Din părţile sexuale ale lui Ouranos azvârlite în mare şi amestecate cu spumă a luat naştere Afrodita. Episodul reprezintă o versiune foarte violentă a mitului arhaic al separării Cerului de Pământ. Castrarea lui Ouranos pune capăt unei procreaţii neîntrerupte, şi, în ultimă instanţă, vane, pentru că tatăl ascundea nou născuţii în sânul Gaiei. După ce şi a redus tatăl la neputinţă, Cronos s-a instaurat în locul său. El s-a căsătorit cu sora sa Rheia care închipuia pentru elini tot pământul, ca şi zeiţa Gheea, cu care a avut cinci copii: Hestia, Demeter, Hera, Hades, Poseidon. Dar, pentru că ştia de la Gaia şi de la Ouranos, că într-o zi el însuşi va fi doborât sub loviturile fiilor săi, Cronos îşi înghiţea copiii de cum veneau pe lume. Frustrată, Rheiaa urmat sfatul Gaiei: în ziua când a trebuit să-l nască pe Zeus, ea s-a dus în Creta şi şi-a ascuns fiul într-o grotă de nepătruns. Apoi, a înfăşat în scutece un pietroi şi i l-a dat lui Cronos, care l-a înghiţit. Ulterior Gaia a chemat două nimfe, ficele regelui din Creta, pe Ida şi Adrasteea. Ele l-au aşezat pe Zeus într-un culcuş făcut din aur. Pentru că mama nu putea să vină-n Creta, să-l alăpteze pe fiul său cel mititel, decât arar şi pe ascuns, nimfele au adus o capră. Era o capră fermecată. Vestita capră Amalteea. Când a crescut, Zeus l-a silit pe Cronos să-i dea afară fraţii şi surorile pe care îi înghiţise. El i-a eliberat apoi pe fraţii tatălui său pe care Ouranos îi pusese în lanţuri. Drept recunoştinţă, aceştia i-ai dăruit tunetul şi fulgerul. Astfel înarmat, Zeus poate acum porunci atât oamenilor muritori cât şi zeilor nemuritori. Au urmat o serie de lupte cu diferite personaje, care mai de care mai hidoase, cum ar fi de exemplu, Typhon, fiul Gaiei şi al lui Tartarus, pentru a i se recunoaşte lui Zeus supremaţia. Urmează apoi un şir de căsătorii ale lui Zeus. Prima lui soţie a fost Metis (Prudenţa), dar pe când era însărcinată cu Atena, Zeus o înghiţi. Căci el asczltase sfatul Gaiei şi al lui Ouranos, care îi preziseseră naşterea ulterioară a oamenilor şi al zeilor. Graţie deci avertis,entului perechii primordiale, suveranitatea lui Zeus a fost definitiv asigurată. În plus, el şi-a încorporat pentru totdeauna Prudenţa. Cât despre Atena, o lovitură de bardă a făcut-o să iasă din fruntea tatălui ei. Zeus s-a căsătorit apoi cu Titana Themis (Dreptatea), cu Eurynome, cu Mnemosyne (care a dat naştere celor două Muze) şi în cele din urmă cu Hera. Dar înainte de a se căsători cu Hera, el a iubit-o pe Demeter, care a născut-o pe Persephone, şi pe Leto, mama gemenilor divini Apollon şi Artemis.

Grecia (greacă: Ελλάς / Ellás, Ελλάδα / Elláda) sau Republica Elenă (greacă: Ελληνική Δημοκρατία / Ellinikí Dhimokratía) este o ţară din sud-estul Europei membră a Tratatului Nord-Atlantic, Uniunii Europene şi a zonei euro.
Grecia este situată în Peninsula Balcanică, la sud de Bulgaria, FRI Macedonia şi Albania şi la vest de Turcia. Are un litoral de 13.676 km la Mările Egee, Ionică şi Mediterană.
Considerată de mulţi drept leagănul civilizaţiei occidentale, Grecia are o istorie lungă şi bogată, timp în care şi-a răspândit influenţa pe trei continente.

Ţărmurile mării Egee au văzut dezvoltarea primelor civilizaţii europene, şi anume cele ale minoanilor şi miceenilor. După ce acestea au început să cadă, a urmat o Eră Neagră până în 810 î.Hr, când a apărut o nouă civilizaţie elenă. A fost Grecia polis|oraşelor-state care stabilea colonii în Marea Mediterană, care rezista invaziilor perşilor şi a cărei cultură va fi baza civilizaţiei elene, după căderea imperiului lui Alexandru cel Mare (rege al Macedoniei).
Această cultură a avut o influenţă majoră asupra Imperiul Roman si romanilor, care deşi au reuşit să treacă de armata grecească decăzută în 168 î.Hr, au fost cuceriţi ei înşişi de civilizaţie. Pe când era o provincie a Imperiului Roman, Grecia domina cultura Mediteranei de est, iar când imperiul s-a împărţit în 2, Imperiul Roman de Răsărit sau Bizantin, cu centrul la Constantinopol, a primit o natură grecească. Din secolul IV până în secolul XV, Imperiul Bizantin a supravieţuit atacurilor din vest şi din est, până când pe 29 mai 1453, Constantinopulul a căzut în faţa otomanilor.
Domnia otomană se va păstra până în 1821 când grecii îşi declară independenţa. După încheierea Războiul de independenţă al Greciei în 1828, Grecia alege calea unei monarhii, înfiinţându-se Regatul Greciei (1833). În secolul XIX şi la începutul secolului XX, Grecia încearcă să-şi însuşească populaţia vorbitoare de greacă din Imperiul Otoman, crescând încetul cu încetul în teritoriu şi populaţie, până în 1947, când ajuge la mărimea sa de astăzi.
După cel de-Al Doilea Război mondial, Grecia a trecut printr-un război civil ce a durat până în 1949, după care a aderat la NATO în 1952. Pe 21 aprilie 1967 armata a preluat puterea în urma unei lovituri de stat, formând aşa-numitul Regim al Coloneilor. În 1973 regimul a abolit monarhia greacă. Problema Ciprului a dus la prăbuşirea dictaturii militare în 1974 şi la stabilirea unei republici democratice în 1975, după un plebiscit (sau referendum). Grecia a aderat la UE în 1981 şi a adoptat euro ca monedă în 2001 (vezi Monedele euro greceşti).

Mitologia greceasca isi are inceputurile miturilor si a legendelor o data cu Uranus si Gaia, continua cu Cronos si se termina sa spun asa cu Zeus si cei doisprezece sau mai multi zei ai muntelui Olimp.
De asemenea in mitologia greceasca mai gasim eroi precum: Hercule sau Heracles, Prometeu, Ulise-Odisseu, Enea, Achile, Tezeu si multi alti, dar si cunoscuti zei.

Numele greci = atributi - numele romani

Zeus = zeul atotputernic si al fulgerelor - Jupiter
Hera = zeita casatoriei si a familie - Juoana
Poseidon = zeul marilor si a oceanelor - Neptun
Hades = zeul infernului - Pluto
Nyx = zeita noptii - nu au
Selene = zeita nasteri si a lunii - nu au
Artenis = zeita vanatorii si a puritati - Diana
Apolo = zeul soarelui si a artelor - Helios
Bacus = zeul vinului si a betivilor - nu au
Hermes = zeul negustorilor - Mercur
Atena = zeita intelepciuni - Minerva
Ares = zeul razboiului - Marte
Hefaistos = zeul fierar si al focului - Vulcan
Afrodita = zeita frumuseti - Venus
Demetr = zeita agriculturi - Ceres
Hestia = zeita caminului - Vesta
Eris = zeita discortiei - Discordia
Gaia = zeita pamantului - nu are
Cronos = zeul timpului - nu are
Atlas = zeul bestemat sa tina pe umeri sai bolta cereasca pentru eternitate - nu are
Haos = zeul hausului - Chaos
Thanatos = zeul mortii - nu are


Daca e sa luam asa, sunt multi zei si titani, eu v-am dat pe cei mai importanti, daca stiti ceva mai mult, veniti si completati ^.^

Afrodita - zeiţa frumuseţii

Îi aparţinea fierarului zeilor, şchiopul şi hidosul Hefaistos. Legat de naşterea ei,
există două variante: fiica lui Zeus şi a Dionei însă, pe de altă parte, se presupunea şi că s-ar fi născut din valurile mării. În ceea ce priveşte farmecul şi puterea Afroditei, circulau numeroase legende: un episod cunoscut este acela al infidelităţii ei faţă de Hefaitos care, descoperind legătura ei cu Ares, a chemat toţi zeii Olimpului drept martori, surprinzându-i împreună pe cei doi. Un alt episod este judecata lui Paris: Zeus a poruncit ca mărul de aur aruncat de Eris, zeiţa vrajbei, şi revendicat în egală măsură de Hera, Atena şi Afrodita, să fie acordat de un muritor, Paris, aceleia pe care o va socoti el mai frumoasă. Cele trei zeiţe s-au înfăţişat în faţa lui Paris şi au început să-şi laude farmecele, promiţându-i fiecare un dar. Cucerit de frumuseţea Afroditei şi de darul făgăduit de ea - acela de o lua de soţie pe cea mai frumoasă muritoare, Helena - Paris i-a dat ei mărul. Alegerea Afroditei şi răpirea Helenei au constituit originea războiului troian. Cultul ei era prezent, cu precădere, în insulele Cyprus şi Cythera.

Ares - zeul războiului
Se număra printre cei doisprezece mari zei ai Olimpului şi era fiul lui Zeus şi al
Herei. Cu toate acestea, era dispreţuit de către părinţii săi şi de către ceilalţi zei, mai ales de către Atena, din cauza caracterului său violent, sângeros. În numeroasele mituri legate de numele lui, zeul apare adesea înfrânt, deţi era simbolul forţei războinice, brutale.