Austria

Antichitate şi Evul Mediu
Locuit în Antichitate[1], teritoriul centru-european care este acum Austria a fost ocupat în timpuri pre-romane de mai multe triburi celtice. Regatul celtic de la Noricum a fost cucerit de Imperiul Roman, şi transformat în provincie imperială. După căderea Imperiului Roman de Apus, zona a fost invadată de bavarezi, slavi şi avari[2] . Tribul slav al carantanienilor a migrat spre munţii Alpi, înfiinţând Carantania, care ocupa o mare parte din estul şi centrul Austriei de astăzi. Carol cel Mare a cucerit această zonă în anul 788, încurajând colonizarea ei şi introducând creştinismul[2]. Ca parte din Francia Orientală, zonele de bază care compun astăzi Austria au fost oferite casei de Babenberg. Zona a fost numită Marchia Orientalis şi oferită lui Leopold de Babenberg în 976.[3]
Primul document care atestă numele în germană al Austriei datează din anul 996, el fiind scris în forma Ostarrîchi[3]. În 1156, Privilegium Minus a conferit Austriei statutul de ducat. În 1192, familia Babenberg a primit şi Ducatul Styriei. Odată cu moartea lui Friedrich al II-lea în 1246, dinastia Babenberg a dispărut[4] . Drept rezultat, Otakar al II-lea al Boemiei a preluat controlul asupra ducatelor Austriei, Styriei şi Carinthiei. Domnia sa a luat a sfârşit după ce a fost înfrânt la Dürnkrut, de către Rudolf I al Germaniei (1278)[5] . Prin urmare, până la sfârşitul primului război mondial, istoria Austriei se confundă în mare parte cu cea a dinastiei sale conducătoare, dinastia Habsburgilor.

În secolele XIV şi XV, habsburgii au început să acapereze teritorii învecinate cu Ducatul Austriei. În 1438, ducele Albert al V-lea al Austriei a fost ales ca succesor al tatălui său vitreg, împăratul Sigismund. Deşi Albert nu a domnit propriu zis decât un an, de atunci încolo, fiecare împărat al Sfântului Imperiu Roman avea să fie un habsburg, cu o singură excepţie.
Habsburgii au intrat şi în posesia unor teritorii care nu făceau parte din cele ereditare. În 1477, arhiducele Maximilian, singurul fiu al împăratului Friedrich al III-lea, s-a căsătorit cu Maria a Burgundiei, aducând astfel mare parte din Ţările de Jos sub autoritatea familiei lui[6][7]. Fiul său, Filip cel Frumos, s-a căsătorit cu moştenitoarea Castiliei şi Aragonului, intrând astfel în posesia Spaniei, inclusiv teritoriilor controlate de aceasta în Italia, Africa şi Lumea Nouă[6][7]. În 1526, în urma Bătăliei de la Mohacs, au intrat sub stăpânirea Austriei regiunea Boemia şi partea Ungariei care nu fusese anexată de Imperiul Otoman[8] . Expansiunea otomanilor în Ungaria a dus la conflicte repetate între Austria şi Imperiul Otoman, în special în cadrul aşa numitului Război Lung, 1593-1606.


Bătălia de la Viena din 1683 a oprit avansul Imperiului Otoman în Europa
În urma domniei lui Leopold I (1657-1705), şi apărării reuşite a Vienei în 1683 (sub conducerea regelui Poloniei, Ioan al III-lea Sobieski)[9], o serie de campanii au avut ca rezultat includerea întregii Ungarii sub stăpânire austriacă, prin tratatul de la Karlowitz din 1699. Împăratul Carol al VI-lea renunţase la multe din teritoriile dobândite de imperiu în anii precedenţi, deoarece vedea apunerea dinastiei habsburgilor ca un fapt iminent. Carol a fost dispus să ofere teritorii altor puteri europene în schimbul recunoaşterii de către acestea a fiicei sale Maria Tereza ca moştenitoarea lui. Odată cu înflorirea Prusiei, dualismul austro-prusac a început în Germania. Austria a participat, alături de Prusia şi Rusia, la prima şi cea de-a treia împărţire a Poloniei (1772; 1795).


Austria în Războaiele Napoleoniene
După victoria de la Austerlitz, Napoleon desfiinţează, în 1806, Sfântul Imperiu Roman. Dinastia de Habsburg promite o revanşă, dar, pentru moment, Austria este scoasă din război. Împăratul Franz al II-lea al Sfântului Imperiului Roman îşi luase titlul de Franz I al Austriei în anul 1804[10]. Din 1807 apelurile secrete anglo-ruse ca Imperiul Austriac să intre în război devin presante. Habsburgii văd în acestea o şansă de a-şi salva prestigiul. Sigur de ajutorul coaliţiei, imperiul intră, în 1809, în război. Cu toate acestea, lucrurile aveau să se complice. General excepţional, Napoleon îi aduce la respect pe Habsburgi şi, printr-o serie de victorii fulgerătoare, Coaliţia este zdrobită.
Devenit cancelar al Austriei, ultraconservatorul Klemens Metternich încearcă să reînvie coaliţia. Abil diplomat, precum Napoleon era un mare general, Metternich, care fusese ambasador la Paris, îşi dădea seama de greşelile stupide pe care le comiseseră puterile antinapoleoniene în precedentele lor campanii împotriva Franţei. Totodată, Metternich ştia că îndemnurile Angliei de a continua războiul în momentul respectiv erau vorbe în vânt. În consecinţă, noul cancelar a reorganizat structura imperiului şi a uneltit inteligent în vederea găsirii unei ocazii favorabile pentru a-l înfrânge pe generalul francez, care se intitulase împărat şi umilea casele domnitoare ale Europei (Romanovii, Habsburgii, Bourbonii, Hohenzollernii).
Primul moment favorabil valorificat de Metternich a fost atacarea Rusiei de către Napoleon, în 1812, sub pretextul că ţarul Alexandru nu respecta Blocada Continentală instituită de Napoleon şi era ostil proiectelor franceze. O armată de 600.000 de francezi a cucerit Moscova, dar a pierdut posibilitatea de a distruge armata rusă la Borodino. Apropierea iernii l-a obligat pe Napoleon să ordone retragerea - care, din cauza asprei ierni ruseşti şi a hărţuielilor neîntrerupte ale armatei ţariste, s-a transformat în dezastru, astfel că din Marea Armată abia vreo 30.000 de oameni au reuşit să treacă râul Berezina. Profitând de ocazie, membrii coaliţiei antinapoleoniene atacă Franţa. Austria rămâne, însă, în expectativă, Metternich nevoind să repete vechile greşeli. La fel ca armata franceză, şi cea rusă era decimată de frig şi boli, astfel că Napoleon reuşeşte, cu o armată recrutată în pripă, să obţină două victorii asupra prusacilor şi ruşilor, la Lutzen şi Bautzen.

Dupa această nereuşită, Aliaţii sunt consternaţi şi cer Austriei să între în război. Calculându-şi şansele, Metternich propune o mediere pe care, iniţial, Napoleon, pentru a câştiga timp, o acceptă, dar, ulterior, refuză cererile exagerate ale cancelarului austriac. Politica lui Metternich triumfă, iar Austria intră în război alături de Anglia, Prusia şi Rusia. Deşi, la Dresda, armata austriacă a lui Schwartzenberg este bătută şi pusă pe fugă de francezi, Metternich nu disperă, intuind că Franţa e la capătul puterilor: în bătălia de la Leipzig (16-19 oct. 1813), forţele celei de-a VI-a coaliţii înfrâng armata franceză, Parisul este capturat, iar Napoleon exilat în insula Elba (aprilie 1814). După înfrângerea definitivă de la Waterloo (18 iunie 1815), Napoleon este deportat de englezi pe insula Sf. Elena. Austria recapătă Tirolul, Dalmaţia şi Galiţia.
Metternich înfiinţează apoi Sfânta Alianţă (Rusia, Prusia, Austria, Anglia, Franţa), iar la Congresul de la Viena, Austria este recunoscută ca o putere europeană. În Imperiul Habsburgilor, Klemens Metternich, fostul ambasador, devenit cancelar, conducea politica internă şi externă. Austria a devenit o monarhie absolută cu puteri depline. Aceasta va provoca nemulţumirea ţăranilor, a clasei muncitoare şi a burgheziei. Sfânta Alianţă susţinea monarhiile absolutiste. În Imperiul Rus însă au loc revolte reprimate cu cruzime, Spania îşi pierde toate coloniile din America în afară de San Carlos, Imperiul Otoman este dezmembrat. Monarhiile Sfintei Alianţe se găseau într-un echilibru precar.

Cele două războaie mondiale
Primul Război Mondial începuse. În luptele din est, armata austro-ungară a fost bătută de trupele ruse. În schimb, a obţinut mari victorii asupra Italiei şi României intrate în război în 1915, respectiv, 1916. Pe tronul austro-ungar a venit ca împărat Karl al IV-lea. Războiul a început să evolueze repede către eşec. În 1918 au avut loc multe revolte. Împăratul Karl a încercat să semneze o pace separată. Imperiul Otoman şi Rusia au ieşit din război. În schimb, România a reintrat în luptă. În Serbia în 1914 trupele austriece conduse de Potiorek sunt învinse la Cerna şi Kolubara, dar Bulgaria va cuceri repede Serbia. În 1918, situaţia era disperată. Frontul de la Salonic era străpuns, iar italienii înaintau în Carinthia. Austria era într-o situaţie disperată. În octombrie 1918, împăratul Karl de Habsburg abdică. Imperiul Habsburgic ce se menţinuse măreţ şi puternic timp de două secole a primit lovitura de moarte. Naţiunile înglobate în imperiu şi-au constituit state independente. Astfel a luat sfârşit una din cele mai mari puteri ale Europei.
Această monarhie a fost împărţită din nou, fiind în tabăra învinşilor din Primul Război Mondial, formându-se Austria de astăzi. Existenţa Republicii Austria a fost reunoscută prin Tratatul de la Saint Germain en Laye semnat la data de 10 septembrie 1919 între Austria şi Aliaţii din primul război mondial. Austria a fost anexată Germaniei naziste în 1938 ("Anschluss")[13]. Aliaţii au ocupat Austria la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial şi până în 1955, când ţara şi-a câştigat independenţa deplină sub condiţia păstrării neutralităţii. Totuşi, după prăbuşirea comunismului în Europa de Est, Austria a devenit din ce în ce mai implicată în afacerile europene, iar în 1995 şi 1999, Austria a aderat la Uniunea Europeană şi respectiv la sistemul monetar euro.