One-shots.

Îh, păi m-am uitat şi m-am uitat unde să deschid acest topic şi nu am găsit secţiune "OneShot". Dacă nu am postat bine rog un moderator să-mi mute topicul la secţiunea corectă.
Să revin, am şi eu două lucrări, una mai veche şi una mai recentă şi vreau să devin mai bună şi la scris one-shoturi, aşa că aş vrea critici, sfaturi and so on.




Îţi aminteşti cum era când părinţii îţi făceau toate mofturile, când erai scutit de orice treabă în casă, de orice grijă, de şcoală?Când singura ta preocupare era cea de a te juca si a fi cuminte pentru a fi sigur că moş Crăciun nu te ocoleşte?
Perioada aceea minunată a vieţii în care totul e colorat şi nimic nu-ţi poate alunga fericirea…
Pun pariu că şi acum îţi este dor să te joci din nou cu păpuşile cu vecinele tale, dar nu cred că ai recunoaşte că-ţi lipseşte enorm perioada aceea frumoasă a vieţii.
Consider că orice om păstrează,într-o lădiţă mică ascunsă undeva în suflet, o amintire măcar de când era mic.
Cum era când primeai hăinuţe albe şi ieşeai cu ele afară, iar când te întoarceai seara în casă erau verzi?
Cum era când cădeai iar mai apoi te lăudai cu zgârietura mai mică sau mai mare pe care o căpătai?
Dacă-mi spui că nu te-ai gândit nici măcar o clipă la toate astea, acum de când ai crescut nu prea te-aş putea crede.
Aş putea paria că oricărui om îi lipseşte perioada când încă nu avea grija zilei de mâine, când se juca fotbal sau şotron, când se uita la desene animate, şi ar da orice să mai petreacă o zi astfel.
Că de-a lungul timpului s-au rupt prietenii din diferite motive; că în anumite împrejurări s-au legat altele, dar sunt anumite persoane pe care nu le poţi uita. Cu care ai petrecut clipe minunate, care ţi-au marcat într-un fel sau altul copilăria şi pe care ţi-ai dori să le mai ai alături câteva clipe. Dar viaţa nu iartă şi nu aşteaptă, oricât de mult ne-am dori să retrăim o perioadă a vieţii sau să revedem o anumită persoană, nu este posibil.
Totuşi, fiecare om rămâne copil prin amintirile pe care le păstrează, şi ar trebui să-şi reamintească uneori cum a fost să fi mic.





Nu ştiu ce este prietenia. Sau poate nu aşa cum ştiu unii. Eu n-o să caut in dicţionar ca mai apoi să arunc o definiţie pe hârtie, nu are rost.
Cel mai mult aş vrea ca tu să citeşti ce-o să scriu acum. Să vezi ce mult ai însemnat pentru mine şi să vezi ce rău îmi pare că tu ai ales să se termine aşa.
Mergeam împreună spre şcoală, stăteam împreună în pauze iar afară ne făceam de cap cât de mult puteam. Doar noi două. Mi-ai fost alături când mi-a fost greu, când am fost răcită şi când plângeam din diferite motive. Ţi-am fost alături mereu când ai avut nevoie. Renunţam la orice numai să-ţi stau aproape când aveai nevoie, să-ţi fiu alături când simţeai că nimeni nu e.
Cine ar fi crezut că dintr-o tâmpenie minoră anturajele noastre se vor schimba complet? Că mentalitatea mea şi a ta vor ajunge să fie complet diferite?
Şi-mi pare rău, şi deşi nu recunosc îmi este dor de tine. Simt nevoia să-mi vorbeşti, să-ţi simt degetele reci pe umărul meu micuţ şi cald, să-ţi aud vocea uşor piţigăiată care mă asigura că totul va fi bine. Dar mă complac. Mă complac cu situaţia în care sunt, mă împac cu gândul că tu nu-mi vei mai fi alături de acum înainte şi că tot ce pusesem la cale s-a dus naibii.
Îmi e dor să ne facem codiţe aiurite una alteia, să-mi spui că părul meu buclat e de nepreţuit, iar eu să-ţi spun ce mult te invidiez pentru părul tău drept şi brunet.
Îmi e dor să-mi faci unghiile, iar eu să-ţi spun ce mult îmi place. Îmi este atât de dor să-mi spui că-l iubeşti şi că el te ignoră, iar eu să-l fac în toate felurile posibile doar ca tu să te opreşti din plâns.
Vreau să râdem din nou isteric când îi vedem pe stradă, vreau să-mi spui că mestec guma în cel mai ciudat posibil, să mă gâdili până simt că mi se face rău de râs. Vreau să ne dăm pe leagăne în parc, să ne uităm către blocul acela şi să aşteptăm cu nerăbdare să iasă cel pe care-l placi.
Dar astea sunt amintiri, pe care deşi nu-mi place să recunosc nu le pot uita. Cel puţin nu aşa uşor. Erai şi eşti foarte importantă pentru mine, deşi acum nu mai ştii. Aş vrea să-ţi spun că-mi este dor să mă iei în braţe când plâng. Nu că nu ar avea cine, dar nici-o persoană nu mă poate opri din plâns aşa cum o făceai tu.
Nimeni.
Aş vrea să ştii că eşti o persoană specială şi că meriţi să fi fericită, chiar dacă asta nu mă mai include şi pe mine pe lângă tine. Aş vrea atât de mult să ştii că aş da orice să mai petrec o zi cu tine aşa cum era mai demult.
Dar acum pot spune doar că a fost o dată….

Woaa Abi e un oneshot fain ^^... Chiar imi place pentru inceput...Nam ce comenta...
Cel mai mult mia placut cel cu esti copil, ma facut sa simt ce ai scris si este adevarat sa stii...Si cel cu prietenia e dragut, dar neah! Eu prefer pe prima mai mult XD...
Sa mai scrii oneshoturi...Sunt faine...Succes

Hey uitama si pe mine, am uitat sati zic, dar la cererea dyei si ca sa vad ce mai e nou pe aici, am trecut pe la oneshotul tau, sau cum so scrie :]].
Sunt tare frumoase, imi place dintre toate faza cu prietenie. E adevarat ce ai scris, insa in ziua de azi cam rar o prietenie adevarata T~T. Insa mia trezit multe amintiri frumoase si mia atras atentia.
Sper sa mai pui, pentru ca sunt reusite.

Hei fetelor, nu aveţi idee cât de mult apreciez că aţi trecut pe aici, că aţi citit şi că aşi comentat. Şi mă bucur că vă place.
Am mai venit cu ceva oneshot-uri, sper să vă placă.

Dragostea e un superlativ

-Te plac, dar uită!
Ţi-am spus şi am fugit. Nu voiam să te mai văd, nu voiam să mai văd nimic legat de tine, pentru că în acea zi tu ai reuşit să mă răneşti, aşa cum nu credeam c-ai fi capabil s-o faci.
Până în acea după-amiază aş fi băgat mâna în foc pentru tine, jurând că tu eşti altfel, că tu eşti perfect. Dar am fost o fraieră, m-am lăsat păcălită de faptul că tu eşti mai mare, deci era clar că eşti mai inteligent; m-am lăsat păcălită de faptul că tu nu te gândeai doar cum să mă bagi în patul tău, că… cu tine pot avea o discuţie mai normală, mai matură, care să se ridice la aşteptările mele.
Ochii tăi mari şi căprui, atât de expresivi şi totuşi atât de comuni pe mine m-au fermecat. Părul tău ciufulit, cu tente roşcat în care aş fi vrut atât de mult să mă joc. Să-mi plimb mâinile prin el şi să închid ochii. Să mă iei în braţe, să mă săruţi şi să-mi spui că totul va fi bine.
Dar nu e!
Acum tu o săruţi pe ea, te joci în părul ei, o simţi atât de aproape de tine, vă plimbaţi împreună şi toate astea dor pentru că eu nu sunt ea.
Am un gol în stomac, simt că-mi este foame şi nu pot mânca; ochii-mi acum roşii mă ustură de înnebunesc şi tind să cred că am şi febră de la atâta plâns. Consider că deja m-am deshidratat.
Şi mă doare, şi mă repet într-una pentru că nici nu mai ştiu să-mi exprim suferinţa; ce simt eu acum nu poate fi exprimat.
Îmi repet că eu pot şi fără tine, dar nu pot şi tu ştii deja asta; aş putea crede că profiţi de faptul că te iubesc.
Eu am fost umărul pe care ai plâns când ea te-a dezamăgit, eu am fost fata care ţi-a luat apărarea şi eu am fost cea care te voia numai pentru ea.
Da, poate că sunt doar o puştoaică cu un orgoliu imens care simte nevoia să fie iubită, răsfăţată, dar totuşi sinceră.
Acum, să spunem că dacă tu eşti fericit şi eu sunt; rămân cu speranţa că cineva va scoate cândva din buzunar o rază de soare şi pentru mine…
Da, dragostea e un superlativ…



Divorţaţi?!


-Scumpo, eu şi tatăl tău divorţăm!
Serios; acesta e un vis urât sau cum? Nu-mi vine să cred, ştiu că de-a lungul timpului s-au tot certat din diferite motive, dar niciodată nu am crezut că se va ajunge la divorţ.
Mă uit ca tâmpita la ei şi încep să văd totul în ceaţă; viaţa mea se termină aici. Nu pot să cred că mi-o spun aşa, senin ca şi când mi-ar spune „Scumpo, mergem la supermarket”. Oamenii ăştia nu au milă, nu au suflet. Sunt doar un copil de paisprezece ani care are nevoie de dragoste şi înţelegere. Idioţii ăştia doi de-mi sunt părinţi nu mă ajută absolut deloc.
Simt cum faţa mi se încălzeşte tot mai mult şi aş vrea să ţip, să zbier de-a dreptul dar nu pot.
Le arunc o privire plină de dispreţ şi o iau la goană spre camera mea. Mă aşez pe pat şi-mi afund capul într-o pernă oarecare.
Căldura ce-mi curpinde faţa mă înnebuneşte, cel mai drăguţ gând pe care-l am acum e : „Voi fugi de acasă şi gata”. Dar mă întreb ce voi face, unde mă voi duce? Nu am unde, singura opţiune e să rămân aici şi să dau piept tuturor problemelor, dar simt că mă prăbuşesc.
În momentul acesta am impresia că părinţii mei se gândesc numai la ei, de parcă numai ei ar conta şi la naiba că nu este deloc aşa.
Mă comport de parcă aş fi prima care trece prin aşa ceva, dar nu sunt. O mulţime de adolescenţi au trecut şi vor trece poate prin aşa ceva şi cel mai probabil ei nu se vor victimza ca mine. Am vaga impresie că dramatizez, dar mă doare…
Un amalgam de sentimente neplăcute îmi cuprinde întreg sufletul şi mă simt sleită de puteri. Vreau să fie un vis urât din care mă voi trezi, păcat că sunt conştientă de pura realitate.
Dacă aş avea şase ani probabil că nu mi-aş da seama ce se întâmplă, dar ar fi mult mai dureros. Acum începe să mă frământe ideea că va trebui să aleg între ei. Mă simt aiurea că de acum înainte voi locui doar cu unul dintre ei şi mă întreb cum se va simţi cel pe care-l voi refuza?
Dar nu-mi pasă, nu-mi mai pasă căci lor nu le-a păsat de mine când au luat decizia asta care pe mine m-a cutremurat…
Aud cum uşa se deschide şi încerc să fiu tare, deşi nu-mi ridic capu-mi încă afundat în pernă.
-Am decis că vei rămâne cu tatăl tău, e mai bine aşa. Eu voi începe o altă viaţă.
Dumenzeule mare! Mama mea a spus asta! Mă simt de parcă mi-ar fi căzut ceva în cap, nu-mi vine să cred; e ca şi când m-ar abandona sau ceva. Se descotoroseşte de mine ca şi când aş fi un obiect, de parcă nu însemn nimic pentru ea. Şi poate nu însemn, nu-mi dă dreptul la propria-mi opinie, sau mai bine zis nu-mi dă dreptul la propria exprimare.
Dureros.


Te iubesc.

Îl văd, e acolo cu prietenii lui, râde şi e fericit. Eu, stau şi-l privesc de aici, de la fereastra camerei mele şi aştept sincer să mă sune. Inima îmi bate ca la maraton şi obraji-mi acum roşii ard. Îmi sclipesc ochii când îl văd şi mă pierd de-a dreptul. Îmi vine să râd în ultimul hal, cel mai probabil ca o isterică.
Are un zâmbet fabulos, după ani întregi în care mi-a fost alături, momente pe care le-am petrecut împreună şi l-am simţit aproape, nu i-am putut găsi vreun defect. Ochii lui mari şi verzi, atât de sinceri sclipesc chiar şi noaptea.
Mereu a fost nevoie doar de un telefon sau sms şi el a fost lângă mine; şi eu lângă el. Suntem cei mai buni prieteni de când l-am văzut prima dată şi mereu am spus că ar fi imposibil să-l plac.
Mă ajută să trec peste, iar mai nou, dacă se uită după alte fete când e cu mine mă simt extraordinar de geloasă; pur şi simplu îl vreau doar pentru mine.
Acum câteva luni treaba stătea altfel; el era doar cel mai bun prieten al meu, pe care pot conta oricând, dar niciodată văzut ca pe un potenţial iubit.
Şi acum ce? Ce-aş putea spune? Că m-am îndrăgostit?
Nu, nu cred. În fond, ce sunt îndragostiţii?
Nu sunt altceva decât nişte toxicomani în legalitate, înşelaţi de propria judecată.
Iar eu nu sunt aşa. Nu!
Refuz să cred că m-am îndrăgostit de cel mai bun prieten al meu...

Oneshoturi noi...Foarte dragute mai ales cel cu dragostea. Imi place...^^
Imi place ca sunt scurte si inspirate din viata reala, scrise asa cu emotie si traire, simt cand citesc si imi si aminteste...
Te mai astept cu altele si iti urez multe idei...Byez Sunt tare dragute dupa opinia mea...

Dya, tencs de comentariu


Regrete...

Azi mi-am dat seama -sau de fapt chiar mai demult- că noi nu preţuim niciodată ce avem decât după ce pierdem. Indiferent că acum spui ceva, că eşti fericită şi că-ţi este bine, că spui că poţi trăi şi fără ea la fel de bine; dar sunt aberaţii, sunt doar nişte iluzii tâmpite pe care doar o adolescentă visătoare şi zăpăcită şi le poate face. Şi renunţi la ce ai, cu gândul că poţi trăi şi fără, şi poţi, ce-i drept, dar nu aşa cum ai fi crezut tu că vei trăi. Încerci să te adaptezi, iar atunci când crezi c-ai reuşit îţi dai seama că eşti o victimă a prostiei, că ai făcut un lucru necugetat şi că acum sunt puţine şanse să mai repari ce ai stricat. Şi doare, când o vezi trecând pe lângă tine, cu privirea sfidătoare, plus că ştii bine, ştii bine că are dreptate. Şi aştepţi, tot tu aştepţi să-şi ceară scuze, să-şi calce pe orgoliu, dar ea n-o va face, nu a fost niciodată vina ei.A fost doar vina, ţi-a trebuit ţie altceva, şi abia acum realizezi ce dor îţi este de ea. Şi regreţi! Regreţi c-ai fost o proastă, şi plângi.
Dar la ce bun? De ce regereţi, de ce mai plângi când ştii că nu se va mai repara nimic? Când ştii că mâine ieşi, c-o vezi pe ea acolo, râzând, dar un râs fals care ar vrea să te rănească pe tine.
Şi reuşeşte.


Maturitate….

Mă întreb deseori ce e maturitatea, dar niciodată nu găsesc un răspuns; sau cel puţin nu un răspuns care să mă mulţumească. De ce? Nu ştiu, poate sunt eu prea copilăroasă, sau poate totuşi nu vreau să văd sau să accept realitatea aşa cum este de fapt. Îmi spun deseori că deciziile pe care le iau nu sunt bune, sau că anturajul mă va trage în jos, dar nu pot renunţa la el sau la deciziile pe care le iau, poate că într-adevăr, sunt, copilăroasă.
Să iau decizii mai bune?
Să-mi schimb mentalitatea într-un fel sau altul?
Ar trebui? Poate că da, sau poate nu.
Aş vrea să rămân copil, dar sunt conştientă că nu se poate. Ce, nu ştiai? Viaţa nu iartă şi nu aşteaptă pe nimeni, cu atât mai puţin pe tine. Eşti un nimeni în faţa vieţii, asta eşti! Eşti ţărână aruncată în ochii destinului; eşti la fel de neputincios ca şi mine.
Nici tu nu eşti destul de matur; încă mai ai gânduri infantile, eşti încă copil, mereu vei fi.
Ştiu, ştiu că mă vei contrazice, dar nu-mi pasă; eu ştiu că am dreptate şi deşi nu recunoşti, şi tu ştii….