Academia Dorkstill

Caietele lu' peşte! O dată le va da foc a gândit Ciel în timp ce se ridica din bancă. Încă mergea pe şapte cărări şi vedea în ceaţă. S-a oprit şi s-a sprijinit o clipă de catedră. A ieşi pe uşă şi a închis-o în urma sa. Nu avea rost să se ducă la infirmerie. Nu era bolnav. Era speriat, era terifiat, se simţea vinovat. Era din nou acea senzaţie care nu îi dă pace de nouă ani încoace.
S-a îndreptat spre toaletă. Trebuia să îşi dea cu apă pe faţă, să scape de sentimentul ăsta. A dat drumul la robinet şi a luat apă în pumni. Era ca gheaţa, asta l-a trezit. S-a pus jos, sprijinit de perete. A căutat ceva la care să se uite, dar baia era seacă, albă, fără nici o urmă. A închis ochii. Vedea casa în flăcări, o vedea pe ea cum se zbate, cum îl strigă. A deschis ochii brusc, într-un mod dureros. Şi-a amintit ce urăşte mai mult pe lumea asta, şi-a amintit blestemul, vinovăţia care nu îl lasă în pace. De fiecare dată când îşi aminteşte intră într-o stare de panică, ca acum. Dar de data asta mai era şi ăla...Acel cineva care i-a bandajat mâinile, care i-a zburat un caiet în cap, care i-a întins nervii la maxim, care l-a fascinat cu ochii ăia...Nu! Ce-i asta? E o porcărie!
S-a ridicat în picioare. Sunetul clopoţelului l-a întâmpinat când a păşit pe hol. Ar fi putut să se ducă afară, să respire aer curat, dar s-a îndreptat grăbit spre clasă. Alerga pe coridorul lung, care parcă nu se mai termina. Într-un final a ajuns în faţa uşii. A deschis-o precipitat.
El stătea la catedră, scria ceva în catalog.
- De ce te-ai întors?
- Ăăă...cărţile? Trebuie să le iau!
Răspunsul lîncurcat l-a făcut să se simtă ca un tântălau. S-a îndreptat în linişte spre banca lui. Atmosfera din clasă ii se părea penibilă, el fiind acela care arăta cel mai caraghios. A luat cărţile şi le-a aruncat în ghiozdan. S-a lovit de scaunul din faţă şi a scâncit. S-a uitat la mâna lui, care era toată numai bandaje albe şi a zâmbit. A rămas surânzand în mijlocul clasei, deşi simţea privirea lui josecht cum îl urmărea. Dar el continua să zâmbească ca un copil tembel.

Josecht se uita lung la Ciel. Elevul asta i se parea o adevarat pacoste, insa dintr-un anume motiv - pe care nici el nu il putea intelege- nu putea sa lase situatia in starea actuala. Ceva il facea sa vrea sa afle mai multe, plus ca toate acele stari a lui Ciel il faceau curios. Lucru, ce iar nu il putea intelege.
A oftat, in timp ce s-a ridicat de la catedra, indreptandu-se spre saten.
- Avand in vedere ca te simti mai bine, nu cred ca te-ar deranja sa rescrii eseul. Nu am putut intelege nimic din scrisul acela hieroglific.

Scris hieroglific!? Bine, asta a fost picătura care a umplut paharul. Ciel s-a apropiat de catedră şi a luat eseul de pe masă şi s-a uitat pe el. Nu scrisese chiar aşa groaznic! S-a uitat apoi la mâinile lui şi a încercat să strângă pumnul. Fără succes. Gata, avea motivul, mai trebuia doar formulată fraza.
- Dar stai cu mine!
Josecht îl privea uimit pe băiat. Îndrăzneala lui îl lăsa rece.
- Nu pot să scriu. Nu pot nici măcar să ţin un pix în mână. Dar dacă mă ajutaţi...
Simplul fapt că vorbea relativ politicos scotea la iveală latura aceea a lui Ciel pusă pe joacă. A zâmbit sincer şi a adăugat.
- Te rog...
Vocea lui era ceva mai mult decât întruchiparea inocenţei şi se vedea că se străduieşte să îl facă pe Josecht să rămâna cu el sub orice chip. Se uita la faţa lui Josecht care era într-o adevărată încurcătură.
- Bine, a răspuns acesta sec, fără chef.
Ciel a închis uşa clasei şi s-a aşezat în prima bancă din faţă. Ameţeala l-a lovit ca un trăznet urmată de o durere de cap. Din nou? De ce? Şi-a pus mâna pe frunte şi l-a văzut pe Josecht cum se aşează lângă el. Vedea din nou greu şi se simţea ciudat, panicat, speriat. De ce? Ce s-a mai întâmplat acum? A lăsat capul pe bancă şi a închis ochii oc lipă. Imaginile acelea, amintirile nu i-au mai invadat mintea. Atunci de ce se simte aşa?

Josecht a observat starea baiatului, iar faptul ca nu stia cauza acesteia il frustra. Era pentru prima data cand realizase ca este un om curios. Pana acum a vazut toate lucrurile ca pe ceva banal, insa acest Ciel il pasiona intr-un mod bizar. In ciuda acestui fapt, el nu putea sa se lase atat de usor incoltit de jocurile copilaresti ale satenului.
A zambit in sinea lui.
- Vad ca nu esti in apele tale si nici nu dai semne ca vrei ca celalti sa afle ceva despre asta.
Ciel murmura ceva, insa profesorul nu a inteles mesjaul, asa ca a continuat sa vorbeasca:
- Ne vedem dupa ora stingerii atunci.
Satenul si-a ridicat brusc capul, privindu-l nedumerit pe Josecht.
- Nu e impotrva regulilor?
Profesorul isi arcui buzele intr-un zambet discret.
- Nu ai spus ca vrei sa te ajut? a zis in timp ce, din nou, il lovi cu caietele peste cap.

Abigail simti cum ceva o gadila pe picior. Marmai niste prostii legate de trezitul de dimineata, apoi alte bazaconii care includeau cuvantul mama, cand simti ceva umed pe piciorul ei... O limba umeda. Pielea i se facu de gaina. Incerca sa se ridice cand dadu cu capul de partea superioara a scorburii. Abia atunci realiza cu adevarat ca era afara, in padure si ca la piciorul ei nu putea fi altceva decat un animal...
Incerca sa il traga inauntru, dar nu mai avea loc si pentru acesta. Incepu sa tremure, apoi ii veni in minte vraja de invizibilitate. Totusi o mai facuse o data de putin timp si se putea sa nu ii reuseasca. Este o vraja complicata chiar si pentru un profesor mai neexperimentat, majoritatea profesorilor fiind doar elevi excelenti al celui de-al treilea nivel. Din cate se stie, in scoala nu exista nici un elev din nivelul al patrulea. Daca o tinea in ritmul acesta putea ajunge profesoara in maxim un an.
Nu reusi sa faca vraja asa ca se hotari sa arunce apa. In general animalele urasc apa... Din talpa papucului incepu sa curga un izvor, care stropea in toate partile. Dupa doua minute Abigail se hotari sa iasa.
<< Cred ca apa nu a fost o idee prea buna >>
In fata ei statea un urs, nu prea fericit, maraind.
<< Seamana putin cu ingrijitorul, dar spre deosebire de al acestuia parul lui de pe spate e rar, moale si pufos >>
O lua la fuga printre frunze, isi agata bluza in doua locuri, ramase fara un papuc, isi pierdu una din manusile de piele, dar alergarea era fara folos, ursul o urmarea in continuare. Genunchii incepeau sa o lase, nu mai avea energie sa faca o vraja. Se panica pana cand din maneca hanoracului pe jumatate rupt ii cazu un fluier. Il lua si incepu sa cante incet, o melodie lenta. Animalul adormi in cateva secunde, dar ea continua sa fuga si sa cante in continuare, pana la iesirea din padure.
Se indrepta spre camera ei. Toti elevii se opreau sa se holbeze la ea.
- Daca nu va vedeti de treaba voastra o sa imi pun hamsterul pe voi! ameninta nervoasa, in timp ce toti elevii ingroziti se intorceau la ocupatia de dinainte. Toata lumea stia ca hamsterul ei era defapt un leu metamorfozat, care la dorinta stapanei se transforma la loc in ceea ce fusese initial. Mai murisera vreo doi elevi asa, insa profesorii nu aveau dovezi si nu o putusera scoate din scoala pe ea, sau pe animalul ei.
Tocmai cand trecea pe langa clasa anului al doilea Joscht iesi pe usa. La fel ca si data antderioara ii intoarse spatele, fara sa il salute. Vazand ca el a iesit, isi facu curaj si intra. Inauntru era doar Ciel, cu capul pe banca. Arata pe jumatate mort. Se duse la el si deloc agitata, il stropi cu niste picaturi de apa stoase din pantalonul care se udase in momentul vrajii cu izvorul, totusi baiatul nu se misca.

Picăturile de apă care îi atinseseră faţa îl înţepau. Le urmărea cum ii se scurgeau pe obraji şi picau apoi pe suprafaţa mesei. Abigail nu spunea nimic şi el aprecia asta. Era...fericit? Vrăjit, fascinat, disperat, nelămurit, speriat, îngrijorat, înmărmurit, bucuros şi alte o sută de adjective l-ar fi putut caracteriza în acele momente. Zâmbea în sinea lui, era nerăbdător. S-a ridicat brusc în picioare. Încă mergea clătinat, dar acum era pur şi simplu somnoros. Aproape adormise pe bancă.
- Tu eşti...fericit? Pe bune? a întrebat Abigail surprinsă.
- N-am voie? a răspuns acesta zâmbind.
S-a apropiat de ea şi i-a ciufulit părul pe fugă, după care şi-a strâns cărţile şi a plecat. A făcut cu mâna înainte să iasă pe uşă.
Coridorul era împânzit de elevi din primul an. Jumătate din ei, cei mai noi se uitau îngroziţi în toate părţile ca şi cum pereţii îi ameninţau cu moartea. Ciel era amuzat de feţele lor speriate, dar a grăbit pasul spre camera sa. Încă îşi simţea capul greu, ochi îl usturau şi avea nevoie urgentă de somn.
Camera lui era întunecată şi liniştită. Doar pisica lui a început să toarcă atunci când l-a văzut intrând pe uşă. A l lăsat geanta cu cărţi pe jos şi a mers să o ia în braţe. Albastru de Rusia, BlackBerry avea mai bine de trei ani. A aşezat-o pe pat, lângă el. Se uita pe pereţi şi şi-a dus involuntar mâna în păr...Şi-a a mintit cum i-a dat un caiet în cap şi cum a stat lângă el...Şi...Şi gândurile astea îi zburau prin minte şi nu le putea stăpâni.

Trezitul de dimineata nu era punctul ei forte.Era un chin sa se ridice din pat si sa se miste.Prefera sa strea amortita uitandu-se pe tavan decat sa se ridice si sa depuna efort.Totusi dupa cateva rugaminti ale menajerei si miorlaieli ce sunau mai mult a amenintari din partea pisicii se trezi la realitate.Era dimineata,avea ore iar ea dormea!Ridicandu-se rapid din pat isi facu dus si luandu-si cateva carti la intamplare iesi in fuga pe usa.In fuga ei trecuse pe langa un baiat ce parea ca din secunda in secunda mai avea putin si se prabusea.Ah,macar de-ar fi fost atenta la vrajile facute de fratele ei,poate s-ar fi oprit sa-l ajute dar asa era inutil si nu parea ca vrea sa fie ajutat.Isi continua goana catre clasa in speranta ca nu intarziase.
Ajungand in fata usii rasufla usurata,putini se trezisera la ora aia si clasa era jumatate goala.Se strecura neobservata pana in ultima banca si se aseza langa fereastra.Ii placea aerul curat,se simtea ca si atunci cand zburat.Isi atinti privirea spre cer,cazand in visare.Nici nu realizase cand intrase profesorul in clasa,nici macar nu fusese atenta la ce se predase.Era prea plictisita si nu avea chef de nimic.Intr-un final ora se sfarsise.Ridicandu-se din banca iesi din clasa la fel cum intrase-neobservata.Din pacate pentru ea holul era plin.Unii pareau mai pierduti decat altiii.
Ha,probabil sunt din Anul I. isi spuse ea.
Se intreba daca nu cumva si ea arata la fel.Spera ca nu.
Incerca sa-si croiasca drum printre elevii rataciti cand observa ceva cunoscut.Grabind pasul si ,ai mult sau mai putin impingandu-i pe cei ce-i stateau in cale,reusise sa se apropie destul de mult de tinta sa.
Baiatul de dimineata. isi sopti ca pentru sine si zambi.
Parea ca se simte mai bine.Continua sa-l urmareasca pana ajunsese la intrarea caminului.Brusc,parca trezindu-se din visare,se opri.Ce facea?!Nu-i statea in fire sa se intereseze de cei din jurul ei si mai ales cand venea vorba de persoanele de sex opus.
Okee,am luat-o razna,Rae wake up!Revino cu picioarele pe pamant.Ai alte lucruri de facut decat sa stalking people.Blsestemandu-si firea curioasa se intoarse in cladirea academiei cautand ceva de facut.Avea ora libera.

Josecht batu usor in usa din lemn din fata lui. Ziua a trecut intr-un mod... normal putem spune, iar acum noaptea avea sa si-o treaca cu unul dintre elevii sai. Heh, cica trebuie sa-l ajute la eseu. Se intreba ce a inteles oare satenul prin " ajutor".
Ciel a deschis usa, privindu-l pe barbat cu o fata somnoroasa.
- Buna, saluta acesta in timp ce intra in camera.
- Nu ma asteptam sa vii.
Josecht se aseza pe unul dintre scaune, tintuindu-l cu privirea pe baiat.
- Nici eu nu credeam ca o sa vin.

Ciel era în...Extaz!? Prezenţa lui Josecht în cameră îl făcea să se simtă ciudat, într-un mod nou, plăcut. S-a uitat la el. Acesta privea pisica lui Ciel cum se plimba prin faţa lui. Se uita oarecum fascinat la ea.
- Black, a strigat acesta pisica.
A întors repede capul şi a sărit pe birou în faţa lui Ciel. El a luat-o şi i-a pus-o în braţe lui Josecht.
- Aşa-i că o ţii tu pe BlackBerry până îmi caut eu cărţile? Te place, adăuga acesta punându-i pisica în braţe şatenului.
S-a întors să caute în continuare cartea de teorie, pe care îşi amintea că o aruncase undeva, în cameră...A găsit-o într-un final în colţul camerei sub un tricou. Spera ca el să nu fi observat treaba asta şi a luat-o rapid. A aruncat-o în pat împreună cu nişte foi şi un creion şi a luat pisica. A deschis geamul şi a scos-o afară. Deşi era la etaj, Ciel nu îşi făcea nici o grijă. Avea o pisică cu un echilibru rar întâlnit.
Josecht se uita la el cum se pune pe pat cu cartea lângă el.
- Urăsc biroul. Eu îmi fac mereu temele în pat. Vii? Ai spus că mă ajuţi, a spus acesta zâmbind.

- Urăsc biroul. Eu îmi fac mereu temele în pat. Vii? Ai spus că mă ajuţi.
- Nu e nevoie.
Ciel il privi uluit pe profesor.
- O sa iti dau niste idei dupa care sa te bazezi. Pot face asta si stand aici.
- Parca spuneai ca problema era scrisul hieroglific, nu continutul.
Josecht a oftat, vrand sa-l loveasca pe baiat cu cartile in cap. Si-a dat insa seama ca nu avea nimic la indemana. Asta la frustat, insa ia dat de gandit. Lucrul asta avea sa ajunga un reflex in curand.
- Pentru inceput, treci la birou.
Se putea citi dezacordul in privirea baiatului.
- De ce crezi ca scrii hieroglific?
Ciel parea nedumerit de intrebarea profesorului, insa ii dadea dreptate. Chiar acela putea fi unul dintre motivele pentru care el scria in halul acela.
S-a ridicat din pat, indreptandu-se spre birou. Haraitul scaunului s-a auzit puternic in camera.
- Vii? intreba din nou satenul, avand o privire iscoditoare.
Josecht ofta din nou.
- Pe langa ca ai scris urat, propozitiile nu aveau logica, iar ideea era cam seaca. Probabil daca aseara aveai alte preocupari, nu ai fi in situatia asta acum.

- Probabil că dacă aseară aveai alte preocupări, nu ai fi în situaţia asta acum.
Nu ar fi? Ciel voia să urle, să ţipe cât îl ţineau plămânii. Nu avea alte preocupări? Voia să îi rupă nenorocita de cămaşă şi să o arunce pe geam, sa îl trântească în acel pat şi totul să se transforme în genul ăla de filme geniale cu sfârşit clişeic dar totuşi briliant. Dar nu, nu avea alte procupări. Îl călca pe nervi concluzia lui Josecht.
A tras aer în piept şi a încercat să se calmeze. Dar până şi parfumul...Nu!
- Nu pot să scriu.
Josecht îl privea mirat. Ciel a ridicat mâinile şi şi-a desfăcut bandajele. Degetele sale erau pline de tăieturi şi zgârieturi, abia le putea mişca. A ridicat mâna dreaptă şi a atins faţa lui Josecht.
- Mă crezi? Mă doare şi să te ating pe tine. Cum să ţin un pix în mână şi să mai şi scriu? a replicat acesta fără să îşi retragă mâna de pe chipul său.

In jur de ora 12, dupa ce isi luase gustarea nocturna Abigail trebuia sa isi faca tema... insa, problema colosala, nu avea nici o foaie, caiet, creion sau altceva. O cam duruse in cot de chestia asta si nu isi adusese nimic. Era obisnuita de anul precedent ca elevii din ani mai mici sa ii daruiasca pe gratis caci... nu aveau de ales. Acum insa, uitase sa ceara si ajunsese in mijlocul noptii sa se plimbe prin castel, intr-o cautare aiurita. Elevii din anul I nu ieseau noaptea pe coridoare, erau prea lasi, iar cei curajosi nu ar fi avut tupeul ei sa se plimbe linistiti...
<< Ciel >>
Fu trasnita brusc de numele amicului ei. Da, cu siguranta el ii putea imprumuta ceva. Grabi pasul, urca un etaj si inainta spre aripa baietilor. Afara era foarte frig. Geamurile se aburisera si nu se mai putea vedea afara. Pierduta, se gandea la padure si brusc, sa trezi in fata usii baiatului.
Sa intre sau sa bata?
Dificila intrebare pentru o persoana care crede ca poate face orice... Sa intre, doar nu e slujnica. Deschise usa destul de discret, pentru cazul in care el dormea. Daca era asa, atunci ar fi vrut sa il trezeasca mult mai viloent, cu ceva infricosator poate.
Isi baga mai intai capul dar nu apuca sa strecoare si restul corpului pentru ca era socata de ce vedea. Ciel, nespus de fericit, isi prezenta mainile ranite lui ... Josecht, care spre norocul ei imens, era cu spatele la usa. Ipostaza ciudata pentru elev si profesor, Abigail simti incordare in aer. Ciel se opri surprins, cu fata blocata spre usa, insa dupa ce Abigail mima un gest de taiere a capului acesta tacu din gura si isi intoarse privire. Ea inchise usa la fel de incet si o lua la fuga, habar nu avea unde, exact cand Josecht se hotarase sa arunce si el o privire in locul cu probleme.
Se opri jos, la subsol, sa isi traga sufletul, exact in fata usii in care erau incuiate dosarele tuturor celor din castel. Ezitand la inceput, descuie usa cu o vraja si se strecura inauntru. Voia sa stie mai multe despre acel profesor si cum putea scapa de el.
Fu extrem de uimita sa afle ca avea doar 20 de ani si o experienta de doi ani ca profesor.
<< Clar nu am de ce sa fiu respectuasa cu el ... >>
Totusi o enerva la culme faptul ca ajunsese profesor inainte chiar de varsta ei actuala si ca preda la anul II deja. Se enervase atat de rau incat jura ca a doua zi merge sa isi depuna cererea de "promovare" la director. Trebuia sa arate ca si ea este la fel de buna sau mai buna.
<< I-as zbura capul >>
Se intoarse in camera ei si cand vru sa se apuce sa scrie cererea isi reaminti ca nu avea obiectele necesare.
<< La naiba, maine trebuie sa ma scol devreme. Urasc trezitul de dimineata! >>

Ciel nu isi retrase mainile de pe chipul profesorului, nici macar dupa ce a observat ca au fost "descoperiti".
- Ma intreb, a inceput Josecht cu vocea scazuta, de ce ai asa mare nevoie de mine.
Parul lung si argintiu, ochii de un albastru intens, statura inalta, semntimentul de superioritate... Ciel era pentru prima data speriat de Josecht. L-a privit inlemnit, citindu-se frica de pe fata lui.
- Nu... e... evident? vorbi acesta sacadat, parca sufocandu-se, insa in incercarea oarba de as face dreptate.
Josecht si-a impletit mana cu cea a baiatului, aplecandu-se spre el, fetele lor fiind doar la cativa centimetri distanta. Cu un zambet de maniac si cu o privire draceasca, ii vorbi:
- Daca tot ai prieteni care te viziteaza noaptea, nu crezi ca iti sunt cam inutil?
Ciel incremeni. Era atat de speriat incat gandurile ii inghetara.
- Sau, continua profesorul, poate voiai altceva de la mine, ii zise in timp ce-l apropie amenintator de el.

Poate...Îşi spuse Ciel în gând închizând ochii pentru o clipă. Simţea degetele calde ale lui Josecht atingâdu-le pe ale lui. Sângele îi fierbea, era agitat, era speriat. Speriat? De ce? De el? Da, de el. Speriat să nu facă o tâmpenie, se temea de proprile-i mişcări. Şimţea respiraţia lui Josecht pe gât şi îi auzea inima bătând.
- Mon Dieu! Est-ce que...Tu sais...Je ne peux pas dire que...Ah!
Durerea l-a lovit în plin. Era ca atunci, primele zile după ce ea a murit. Îl durea tot corpul, ca şi cum ceva l-ar fi măcinat din interior. Chipul ei...O vedea ţipând după ajutor. Dar el nu putea să stingă focul, nu ştia cum să o salveze. Amintirile astea îl bântuiau de mai bine de nouă ani, dar niciodată nu au avut aşa un efect. Niciodată.
Încă simţea mâna lui Josecht strângând-o pe a lui. Şi-a lăsat capul pe umărul acestuia şi a închis ochii. Acum nu mai vedea nimic. Era pur şi simplu întuneric. Simţea o mână în păr. Durerea se strângea, dispărea.
- A trecut, a constantat Ciel uimit.
- Da, a trecut. Ce a fost asta? Ai mai fost aşa azi.
Nu. Nu voia să îi spună adevărul. Nu trebuia să îi spună adevărul. Nimeni nu trebuia să ştie de ce era el aşa. Acele stări. L-a un moment dat le controla, dar Josecht...Nu le mai putea stăpâni, nu mai putea controla asta.
O bătaie în geam i-a atras atenţia. S-a ridicat de pe scaun şi a deschis geamul luând pisica în braţe. Josecht s-a ridicat şi el şi şi-a pus mâna dreaptă pe umărul băiatului.
- Ştii că nu poţi să mă minţi, a adăugat Josecht.
- Je suis maudit.

Ziua trecuse.Nici macar ea nu-si dadea seama cum.Orele parca zburasera si se trezi ca afara era intuneric iar ea inca hoinarea prin curtea academiei.Totusi nu se grabea.Cladirea academiei era cufundata in intuneric iar in aer plutea o liniste mormantala.Era in mediul ei natural.Privi cerul.Luna plina din nou.Zambi.Macar nu va fi nevoie sa-si lumineze singura drumul,deci nu va atrage atentia.
Mergea agale pe o alee laturalnica,cand un fosnet ii atrase atentia.Se opri brusc si isi ascuti toate simturie.Din nou acelasi fosnet.Intorcand-se realiza ca fosnetul era produs de Shadow,pisica ei.Se apleca usor si-o lua in brate,mustrand-o:
"-Ce ti-am spus eu sa nu te mai furisezi pe langa mine?"
Ochii pisicii sclipira pentru o fractiune de secunda.
"-Nu cred ca te afli in pozitia sa-mi reprosezi mie ceva..."
Vocea ei parea serioasa.Rae ofta. De cand incheiase contractul acela cu Shadow,totul luase o intorsatura ciudata.Nu ca nu-i placea o pisica vorbitoare,dar problema era ca Shadow nu era pisica ci mai degraba un demon dintr-o lume paralela care se metamorfozase pentru a se integra in lumea oamenilor.O gasise la marginea drumului aproape moarta si acceptase contractul doar pentru a o salva.Nu se gandise ca nu va mai scapa de ea.De ce se aflase in starea aceea nu aflase prea multe,avea legatura cu un anume Aleksander insa...nimic mai mult.
Continua sa mangaie pisica incercand sa-si dea seama cine putea fi acel Aleksander cand o lumina puternica ii atrase atentia.

Intrunericul de afara o streas ingrozitor pe Abigail. Se saturase sa nu aiba voie sa hoinareasca noaptea si mai ales sa i se spuna ce sa faca. Gandul ca ar putea sa scape de toate astea o enerva peste masura... Trebuia sa infrunte o problema colosala: Scoala nu avea nevoie de alti profesori. Suparata, iesi la fereastra si cu o miscare de bagheta incepu sa creeze focuri de artificii, care luminara puternic cerul. Statea si privea. O calma.
"Cred ca voi incepe ceva cu un grup mic... Apoi vom vedea cum avanseaza lucrurile" isi zise, continuandu-si jocul de lumina.

- Sunt blestemat.
Josecht a zambit in sinea lui, oarecum amuzat de afirmatia baiatului. Stia ca are acele stari ciudate, insa nu putea sa isi dea seama de motiv. Era curios - lucru ce il uimea chiar si pe el. Nu a vrut insa sa-l bruscheze pe baiat.
- Cuvinte mari pentru un om atat de mic, sugera acesta, indepartandu-se de saten.
Niste bubuituri puternice se auzira de afara. Amandoi si-au indreptat privirea spre fereastra pentru a gasi sursa de disturbare a convorbirii lor.
- Ce o fi asta? intreba Ciel in timp ce deschise fereastra.
Artificii de tot felul se putea zari pe negura cereasca.
- Si cred ca stiu si cine e vinovatul, adauga profesorul.

- Mda...
Vocea lui Ciel era stinsă, slabă. Se simţea ameţit. S-a sprijinit de Josecht.
- Eşti în regulă?
- Ţi-am zis, e un blestem. Nu am fost, nu sunt şi nu voi fi niciodată în regulă!
Era prima dată când a recunoscut asta în faţa cuiva. Se temea de cum ar reacţiona oamenii dacă ar afla. Acestă vrajă, îi duce puterile la un nivel prea mare, îl răneşte din interior, iar el le controlează cu greu. Cu cât avansa ca vrăjitor cu atât propriile lui puteri îl răneau mai mult.
- Blestem e un cuvânt mare, cu greutate. De ce spui că eşti blestemat?
Amintirile îl copleşeau, picioarele parcă nu îi mai putea susţine întreg corpul, dar îl simţea pe Josecht cum îl strânge în braţe.
- Mi-am descoperit puterile cu nouă ani în urmă şi atunci aveam vreo zece ani. Mi-am ucis sora. A fost vina mea, noi eram singuri acasă şi eu m-am speriat de ceva. Era noapte, am aprins toată camera mea. Ea a intrat să mă scoată de acolo. Pe mine focul nu mă atingea, pe ea însă da. Am văzut-o murind, era desfigurată, arsă şi striga la mine. Nu puteam să o scot de acolo, pur şi simplu nu mă puteam mişca. Apoi s-a prăbuşi ceva peste mine. Când m-am trezit eram la spital. Mi-au zis că incendiul a pornit de la un scurtcircuit, dar toţi se uitat cu ură la mine. Când eram inconştient m-au blestemat. Urăsc magia, mă omoară. Cu cât avansez ca vrăjitor cu atât puterile mele mă rănesc mai rău şi le controlez mai greu...Şi ea...Ea era singura nevinovată.
Şi-a pus capul pe umărul lui Josecht.
- Dar dacă nu avansezi ca vrăjitor? Dacă rămâi la nivelul ăsta?
- Nu pot. E ca şi cum m-aş sinucide. Am încercat acum doi ani asta şi abia am scăpat. Dacă nu avansez nu îmi pot controla puterile şi dacă nu le controlez mă omoară.
Josecht i-a atins chipul cu mâna dreaptă. I-a trasat conturul feţei şi s-a apropiat mai mult. Ciel îi simţea respiraţia caldă. L-a luat de mână.
- Ciel al meu...

- Ciel al meu...
Satenul a tresarit, intorcandu-se cu fata la profesor. Josecht ii putea citi uimirea de pe chip; il privi iscoditor, zambind, timp in care si vorbi:
- Ce ar fi sa-mi faci cunostinta cu prietena ta, cea din anul trei?
Expresia de uimire de pe fata lui Ciel era acum doar o amintire, fiind inlocuita de furie. Dupa ce ca si-a deschis sufletul in fata lui, acum primea o intrebare despre o alta persoana?!

-Ţi-a trezit interesul, Josecht? a întrebat Ciel ca o înţepătură.
Josecht îl privea uimit. Asta a fost o replică tare.
- Nu adică...Nu, normal că nu. O singură persoană a reuşit.
Josecht voia să îşi dea una peste gură, să se muşte de limbă, orice doar să acopere tâmpenia care tocmai a zis-o. De ce a zis aşa ceva? De ce în faţa lui? Atâtea întrebări stupide făceau piruete în jurul lui, îl dezorientau. Nu se mai recunoştea.
- Desigur.
Ciel a zâmbit. S-a apropiat de Josecht şi l-a sărutat pe obraz. Pielea lui era fină, dulce. S-a îndreptat spre birou şi a început să învârtă în nişte hârtii. Şi-a atins buzele cu degetele. Ce a fost asta? Un sărut? Un soi de, a concluzionat Ciel. S-a întors spre Josecht, rămânând cu degetele pe buze.
- Spune-mi chiar vrei aşa de mult eseul ăla? a întrebat Ciel dulce.
Privirea lui Josecht îl făcea să se simtă ciudat. Îi plăcea. Şi voia din nou dulceaţa aceea pe buze.

- Spune-mi chiar vrei aşa de mult eseul ăla?
Josecht si-a facut ordine in ganduri, incercnad sa revina la personalitatea lui cu picioarele pe pamant. Isi scutura usor capul, cateva suvite argintii acoperindu-i chipul. Ofta adanc, insa mai mult pentru el, si vorbi:
- Sunt un idiot, concluziona. Normal ca il vreau, nu te gandi ca vei fi tratat altfel fata de ceilalti elevi, cel putin nu atata timp cat eu iti sunt profesor si in curand... diriginte.
Ciel il privi uimit pe cel din fata lui.

Ciel îl privea uimit. Ce spui şi ce se înţelege! El se gândea la cu totul altceva, dar a preferat să tacă. Cine ştie ce ar mai fi înţeles. Şi pe deasupra îi era prea somn.
- Hai, scrie! Mâine verific din nou şi nu pot să te scot că nu îl ai, a spus Josecht.
Nu putea sau nu voia? gândi Ciel. Nu a mai spus nimic şi s-a aşezat pe scaun să scrie.
- Dar rămâi cu mine, nu? a adăugat el somnoros.
A întors capul spre Josecht iar acesta i-a zâmbit. Măcar acum avea companie. Scrie repede, deşi nu prea se gândea la cuvintele care le aşeza pe foaie. Ştia prea bine teorie, un eseul de genul acela era o nimica toată, dar faptul că era obosit îl făcea să creadă că nu se mai termină. A pus capul pe birou şi a continuat să scrie. A închis ochii pentru o secundă.
- Ciel?
Vocea lui Josecht se auzea în depărtare, ca un ecou. Nu se mai chinuia să o ajungă, nici măcar să o caute, altceva îl atrăgea în direcţia opusă. Ceva luminos, cald îi lua privirea şi îl făcea să se apropie. O siluetă se distingea în lumină. Se mişca încet, îl chema pe nume. Din partea cealaltă auzea altă voce; o vocea mai dragă decât cea din lumină, dar care nu avea atâta putere, nu se auzea aşa bine.

Dimineata i s-a parut lui Josecht o binecuvantare, avand in vedere ce noapte a avut. Un adevarat cliseu, sa nu mai vorbim ca a trebuit sa aibe grija de un elev... adormit. Avea niste dureri ingrozitoare de cap si nu se putea concentra la nimic din jurul lui.
Oftase. Cand se gandea ca acum le este si diriginte... Un cosmar trait pe aripile realitatii. Avea numai ganduri negre privind ceea ce avea sa se intample in viitor, insa a incercat sa fie optimist- poate directorul gasea un alt "idiot" care sa-l inlocuiasca. A oftat din nou, indreptandu-se spre clasa.

Clasa era pustie.Ciel nici măcar nu s-a obosit să aprindă becul, pur şi simplu s-a aşezat în bancă. Chiar? Nimeni nu mai venise? Ciudat lucru. Nu putea crede că atâţia elevi nu au putut să se treyească. Ah, treaba asta îl va scoate din pepeni pe Josecht. Josecht...A pus capul pe bancă şi a oftat. Ce gest idiot! I-a povestit, tot. El era primul om căruia a avut curajul să îi spună. Gândul că nu l-a respins pentru blestemul acela nenorocit care îi mânca viaţa l-a bucurat enorm pe Ciel. El era un visător, un romantic incurabil...Noaptea trecută...Şi-o amintea în amănunt, bătăile inimii, degetele lui reci, tot.
Uşa s-a deschis cu un scârţâit subţire, enervant. A ridicat capul de pe bancă. Lumina becurilor l-a deranjat l-a început, întunecimea clasei fusese mult mai plăcută.
Şi l-a privit lung cum intra în clasă.

Veni dimineata si, odata cu ea o si stresul temelor nefacute. Abigail urma sa aiba ore doar de la ora unu, dar totusi, trebuia sa faca rost de hartie si creion. Crud. Se ridica repede din pat si cu un gest cu mana facu ca pijamalele sa ii fie inlocuite cu hainele de zi. Puse o feliuta de morcov hamsterului si iesi rapid din camera. Avea cativa bani la ea si se duse spre primul elev care ii iesi in cale. Ii dadu cateva monezi si primi pe loc un stilou si ceva pe care sa scrie. Rapid intra inapoi de unde iesise si se cufunda in lectura. Avea de descris amanuntit efectele secundare ale vraji de noroc, atunci cand este folosita in exces. Fiind o vraja prea grea nu prea se poate folosi in exces, dar deh, tot exista efecte secundare, pentru idiotii care vor sa castige la loto cu ea.